un suflet ce nu mai stie
visez ca intotdeauna…visez o lume perfecta, un centru al universului, vad imaginea per ansamblu, dar pe masura ce ma apropii de ea, dispare…o fata morgana a zilelor in care traiesc imi aminteste de ale mele umile limite!
orizontul prezinta lucrurile perfecte, numai ca apropierea ma lasa fara de speranta.
sunt plina de visuri, sunt zambitoarea cu ochii verzi, calzi si primitori, numai ca sunt momente in care speranta moare.eu sunt cea care o omoara…eu singura sadesc in mine samburele indoielii, eu singura imi tai craca de sub picioare.de ce?pentru ca vreau ca acea cadere sa o simt in fundul sufletului!
visele sunt pentru acel moment al zilei in care dorm, in care evadez, ele trebuie uitate in momentul in care scot picioarele din patura si iau contact cu pardoseala rece!
prefer ca eu singura sa distrug acea urma de fericire de pe urma unui vis, sa nu vina altcineva sa faca acest lucru pentru mine pentru ca, atunci, caderea ar fi pamantie!
incurajez oamenii sa viseze, sa spere si sa rabde, dar eu nu pot sa fac aceste lucruri!poate pentru ca eu nu mai am incredere in viata, societate si oameni!ma astept oricand sa sufar o noua dezamagire, ma astept oricand sa dezamagesc pe cineva!nu sunt perfecta, desi tind spre perfectiune!
sunt doar un suflet ce nu mai stie, dar nici care nu mai vrea sa stie ce este acela vis,om, incredere!sunt eu si ma las purtata de vant, de curent, de o iubire ce se vrea adevarata…
zambesc mereu cu lacrimi in ochi, asteptand mereu ca fericirea sa se transforme in furtuna!zambesc si mi-e frica sa fac acest lucru!
