un parc ramane-un parc sau poate nu???

parcul carol, orele 20, intr-o seara friguroasa de februarie…am luat primul contact vizual cu aceasta necunoscuta din viata mea pana in acel moment si am ramas uimita.nu credeam ca a mai ramas ceva in acest oras care sa ma uimeasca si sa imi produca atata fericire vizuala doar prin simpla existenta.

inconjurandu-ma de cladiri, de nou si vechi, am uitat ca exista si lucruri noi care te pot uimi, alaturi de forturi si obiecte arhitecturale vechi…am facut drumul de sus de la monumentul ostasului necunoscut pana la palatul poporului cu privirea de zeci de ori, insa niciodata nu a fost suficient!parcul este superb seara, lacul parca luase foc prin reflectarea felinarelor…

acolo sus m-am simtit deasupra lumii, ma amuzam singura de cei care erau jos, la baza scarilor si care pareau niste furnici…eram stapana lumii, a lumii mele!am simtit atunci puterea de a-mi indrepta pasii spre necunoscut, ochii spre incantare si inima spre un inger zambitor!

inima mi-a fost inundata de fericire, in timp ce stateam pe malul lacului in bratele tale si iti auzeam soaptele in minte.acolo totul e altfel, acolo suntem noi doi si lumea noastra, uitam de probleme, uitam de audienta si devenim noi doi, desi acest lucru se intampla o data in viata, desi a durat doar doua ore.

a fost suficient sa gust o singura data din fericire!stiu ca este ceea ce vreau, dar momentan suntem eu si tu intr-un parc, pe marginea unei ape inflacarate, plimbandu-ne de mana.suntem eu si tu pierduti intr-o imbratisare calda, intr-un sarut!

…a fost magia parcului, a fost magia unui nou contopit in vechi, a unui cer plin de luminite de foc…a fost si va ramane o amintire frumoasa, alaturi de cele vechi si de cele noi care vor veni…

vreau sa vezi lumea prin ochii mei

este simpla lumea mea, nu are urcursuri si coborasuri si daca se ivesc, nu stau sa le amplific, sa le dau alte valente, sa le analizez, sa imi pun prea multe intrebari…

a trecut vremea intrebarilor, dilemelor si a unor raspunsuri ce se doreau primite.acum sunt eu, iau fiecare lucru, emotie, veste asa cum vin si chiar nu mai stau sa ma intreb de ce este asa si de ce nu invers.traiesc fiecare zi, ma bucur de fiecare moment fara sa ma gandesc la cel care va veni si la ce se va intampla atunci.

fiinta care analiza tot, care vedea viitorul si stia fiecare etapa din viata ei, nu mai exista!si acum vad acel viitor, dar el se reduce doar la ziua de maine si la ce anume vreau sa fac nou, sa schimb!

se pare ca dorinta mea de rebeliune se manifesta prin fiecare pas pe care il fac, prin fiecare soapta adresata doar tie…

lumea a devenit atat de simpla, de plictisitoare, dar in acelasi timp atat de intensa…ma simt si vad pe mine intr-o aura de realitate, dar ma stiu si mai fericita decat atunci cand imi calculam fiecare pas…acum imi dozez energia pentru ziua urmatoare-sa fie la fel de intensa ca cea care a trecut, dar poate complet diferita!

lumea mea e simpla, dar e de ajuns sa o vezi prin ochii si zambetul meu!este minunata asa cum e!

ochii se intuneca si zambetul devine mai cald cu fiecare idee noua ce se iveste in mintea mea, cu fiecare plan ce este facut in 2 minute si pus in practica in 3 minute…am nevoie doar de 5 minute sa ma transform, sa devin ceea ce visam…

pot sa spun cu mandrie in suflet ca am redevenit mulinita de odinioara…cea alintata de prieteni, cea poznasa, un copil, dar si o femeie…coconul s-a spart si am reusit sa imi intind aripile pentru un nou zbor!!!

maia devine doar un pseudonim, lumi doar un alint pentru prieteni si parinti, dar cei (si sunt putini!) care ma stiu pe mine cu adevarat, isi vor da seama ca dorul de mine a trecut, m-am intors ca sa nu mai plec niciodata!mereu m-am ascuns dupa fiinta gingasa care era maia, m-am ascuns dupa copilul din mine- lumi, dar am descoperit ca tot timpul ele au fost eu-uri neintelese ale lui muli!!!

muli murise pe niste scari de marmura, intr-un soare imbietor, din cauza ca nimeni nu stia sa o accepte.acum in frigul de afara, acele eu-uri s-au contopit, acum le simt ca facand parte din mine, acum sunt un intreg si in sfarsit, pot sa te invit sa descoperi lumea din spatele ochilor mei, dar si ceea ce se desfasoara in fata privirii mele!!!

e o lume reala…e lumea mea!te astept…

un suflet ce nu mai stie

visez ca intotdeauna…visez o lume perfecta, un centru al universului, vad imaginea per ansamblu, dar pe masura ce ma apropii de ea, dispare…o fata morgana a zilelor in care traiesc imi aminteste de ale mele umile limite!

orizontul prezinta lucrurile perfecte, numai ca apropierea ma lasa fara de speranta.

sunt plina de visuri, sunt zambitoarea cu ochii verzi, calzi si primitori, numai ca sunt momente in care speranta moare.eu sunt cea care o omoara…eu singura sadesc in mine samburele indoielii, eu singura imi tai craca de sub picioare.de ce?pentru ca vreau ca acea cadere sa o simt in fundul sufletului!

visele sunt pentru acel moment al zilei in care dorm, in care evadez, ele trebuie uitate in momentul in care scot picioarele din patura si iau contact cu pardoseala rece!

prefer ca eu singura sa distrug acea urma de fericire de pe urma unui vis, sa nu vina altcineva sa faca acest lucru pentru mine pentru ca, atunci, caderea ar fi pamantie!

incurajez oamenii sa viseze, sa spere si sa rabde, dar eu nu pot sa fac aceste lucruri!poate pentru ca eu nu mai am incredere in viata, societate si oameni!ma astept oricand sa sufar o noua dezamagire, ma astept oricand sa dezamagesc pe cineva!nu sunt perfecta, desi tind spre perfectiune!

sunt doar un suflet ce nu mai stie, dar nici care nu mai vrea sa stie ce este acela vis,om, incredere!sunt eu si ma las purtata de vant, de curent, de o iubire ce se vrea adevarata…

zambesc mereu cu lacrimi in ochi, asteptand mereu ca fericirea sa se transforme in furtuna!zambesc si mi-e frica sa fac acest lucru!